Zilele acestea a fost resuscitat mitul “independentului” din politica. Ni se spune pe toate canalele media si din gura majoritatii oamenilor politici ca asta ar fi solutia magica pentru Romania, acum in plina criza economica si politica. Klaus Iohannis este obiectul didactic favorit al celor care proslavesc aceasta idee.
In ce ma priveste, ma indoiesc profund ca un independent poate face vreo isprava intr-o inalta functie publica. Iar cel mai bun argument este experienta proprie. Asa cum stiti, am incercat sa candidez la Primaria Iasi de pe pozitia de independent. Foarte repede, am simtit ca lupt cu morile de vant. Pe langa faptul ca legea de la noi nu favorizeaza deloc independentii, dimpotriva, ii obstructioneaza, am realizat si ca modul de functionare a politicii din Romania plaseaza majoritatea covarsitoare a deciziilor importante in curtea partidelor, cu modul lor complicat si adeseori netranstransparent de functionare, bazat pe prietenii, conivente, interese si complicitati dintre cele mai diverse.
Pe termen scurt, a avut rost implicarea mea ca independent, pentru ca am incurcat o multime de calcule si de jocuri considerate ca gata facute. Pe termen lung, insa, nu sunt sanse sa supravietuiesti pe scena politica fara sustinere politica.
Sa nu uitam ca majoritatea institutiilor publice sunt politizate si in orice directie te misti si vrei sa iei decizii dai de reprezentantii de partid, care te ajuta sau te boicoteaza in functie de cum primesc semnal. Plus ca marile decizii nu se iau fara OK-ul de la varful partidelor care sunt la putere.
Asadar, pentru independentii din politica exista trei posibilitati: ori sa accepte sa fie marioneta celor din spate, partide si grupuri de interese; ori sa joace rolul unui monarh constitutional, care domneste dar nu guverneaza, multumindu-se cu o pozitie de decor, in timp ce partidele tin in mana fraiele; ori sa se asocieze cu un partid, incercand sa impuna din interior viziunea pe care o au.
Irina
