LEGEA ŞI PROTECŢIA POLITICĂ

În lumea politică, există credinţa ca protecţia politică poate echivala şi cu o protecţie împotriva legii. Desigur, nu este o credinţă lipsită de temei, în condiţiile în care, în cei 20 de ani de democraţie, o mulţime de oameni politici chiar au scăpat de rigorile legii utilizând legăturile de partid. Dar lucrurile s-au mai schimbat în ultimii ani şi, pe măsură ce ne modernizăm ca stat, va fi din ce în ce mai greu ca partidul să fie scut în faţa Codului Penal. Ştiţi bine că nu sufăr de optimism, dar pur şi simplu acestea sunt regulile în lumea în care ne aflăm deja. Căutaţi pe internet să vedeţi câte cazuri de primari arestaţi există în Occident. Luaţi cazul primarului legendar al Nisei, Jacques Médecin. Descendent al unei familii faimoase, charismatic, gaullist influent, primar al Nisei timp de 37 de ani, reales de cinci ori, Médecin a sfârşit în închisoare, fiind acuzat de corupţie şi de alte lucruri care la noi par banale, precum nerespectarea normelor de urbanism.

Auzim deseori că decidenţii – primarii, consilierii – dacă au hotărât într-un anumit fel atunci aşa rămâne pentru că ei sunt suverani. Dar peste puterea lor se află suveranitatea legii. Un Consiliu Local nu poate decide ceva ce contrazice legea, chiar dacă o face cu o majoritate zdrobitoare, iar primarul nu se poate scuza invocând un vot din Consiliu. Primarul, Consiliul răspund în faţa legii, iar răspunderea în faţa legii este individuală. Aşadar, oricine ia o decizie sau participă la ea trebuie să se gândească în primul rând la responsabilitatea pe cont propriu, fără să spere că partidul, Consiliul sau mai ştiu eu cine îi va lua apărarea. S-ar putea să îi sară în apărare, dar dacă a comis o ilegalitate, iar statul de drept funcţionează, atunci nu mai contează.

Aleşii sunt în funcţii publice pentru că ei şi-au dorit asta, nu i-a obligat nimeni. Sunt revoltătoare discursurile în care unii dintre ei ne lasă impresia că ne fac un serviciu, că stau pe poziţii în ciuda voinţei lor. Dacă se simt copleşiţi sau plictisiţi, să plece acasă, nimeni nu este de neînlocuit. De asta poziţia lor se numeşte „demnitate publică”, pentru că trebuie să şi-o asume cu demnitate. Iar demnitatea presupune, înainte de toate, responsabilitate, responsabilitate individuală.

Irina